Fenomenologia intră în dezbatere cu pishanaliza lui Freud de îndată ce se arată refractară față de ideea precum că toate actele gîndirii ar fi produse umane, sensul cărora nu ar fi totuși deținut de către cei care le produc.
Freud este cel care a încercat să ne convingă că noi am fi purtătorii unei serii numeroase de comportamente și dorințe al căror sens nu ne-ar fi accesibil. Cel care se descoperă ca posesorul sensurilor actelor și intenților noastre ar fi inconștientul. Prin urmare, în opinia lui Freud sensul actelor noastre ar ține de o instanță nonsubiectiva sau infrasubiectvă.
O astfel de teză nu este compatibilă cu o filosofie elaborată în baza exigențelor fenomenologiei. În fapt, pentru fenomenologie, care se vrea o adevărată filosofie a sensului, subiectul se descoperă prioritar ca subiect al actului de donație a sensului (constitutiv, institutiv sau interpretativ). Anume capacitatea de semnificare a actelor conștiinței sau a evenimentelor lumii devine esențială pentru a caracteriza subiectul în calitate de subiect. Astfel, pentru fenomenologie, subiectul este subiect în măsura în care este purtător al sensului actelor proprii și donator de sens al lucrurilor și întîmpșărilor lumii exterioare. Mai mult, actul de semnificare devene decisiv pentru modul în care se produce inserția conștiinței umane (a subiectivității) în lumea lucrurilor.
Chiar dacă fenomenologia înțelege actul de producere a sensului ca fiind un act subiectiv, ea recunoaște totodată că noi nu dispunem niciodată de semnificația completă a ceea ce percepem. În fața unui cub eu nu voi vedea niciodată toate suprafețele cubului, ceea ce reușesc să percep nu sînt decît trei fețe ale acestuia. Pentru a avea imaginea celorlalte trei fețe ale cubului care nu mi se arată, am nevoie de celălalt și de percepția lui capabilă să o completeze pe a mea. Astfel, în pofida faptului că percepția noastră nu poate să capteze decît trei fațete a unui cub, noi putem avea o reprezentare unitară a cubului, adică un sens al acestuia, datorită faptului că un altul poate să vadă celelalte fețe ale cubului care îmi rămîn ascunse.
Așa pare să se întîmple cu toate actele noastre. Subiectivitatea ar fi în fond ideea că eu nu sînt în mod complet deținătorul semnificației și sensului gesturilor mele, a tot ceea ce știu și a ceea ce fac, posedînd doar o parte din adevărul și sensul acestora. Pentru a completa acest adevăr, pentru a întregi înțelegerea faptelor și lucrurilor, am nevoie de subiectivitatea celuilalt. Prin urmare, un sens este deținut de către o subiectivitate doar în temeiul faptului că subiectivitate la rîndul ei se constituie intersubiectiv.
Ar reieși că sensul unui lucru sau al unei întîmplări este produs de o subiectivitate, și aceasta în măsura în care subiectivitatea însăși se descoperă, în ultimă instanță, ca intersubiectivitate.
Astfel, fenomenologia aduce în dezbatere teza precum că actul de producere a sensului este intersubiectiv și nu infrasubiectiv cum pare să ne asigure psihanaliza freudiană.
notedeparcurs 
Si totusi nu ai de unde sa stii ce percepe un subiect atunci cand priveste bucata nevazuta tie a cubului. Ce percepe celalalt subiect, mais precis?
Am putea sa-l intrebam direct, sa zicem: „ce percepi?”. Si el sa raspunda: „pai fata cubului pe care tu nu poti sa o percepti”. Dar chiar daca el iti va spune astfel, tu oricum nu poti sa percepi cu perceptia celuilalt: celalalt ramane, cu tot cu perceptie, neperceptibil.
Cum se poate iesi din aceasta dilema?
Pe urma, la Freud, cred ca e interesant de vazut care e statutul si functia alteritatii, a celuilalt, in producerea sensului. Caci am putea spune: cand mergi la medic (la psihanalist, in acest caz), e ca si cum ai avea nevoie de celalalt, de un alt subiect, pentru a intelege de unde iti vin traumatismele. Cura, terapia, pare a cere prezenta celuilalt pentru, intocmai, a produce sensul si a ne intelege pe noi insine.
intr-adevar, nu am de unde sa stiu ce percepe un alt subiect cind priveste partile nevazute ale cubului. Aceasta devine posibil doar in cazul in care exista ceva de forma deschiderii, impartasirii propriei experiente perceptive. Ssimplu, daca este asigurata comunicarea care prin definitie este un fapt intersubiectiv.
Idee este ca eu nu am un acces direct la un sens sau adevar. sensul ar rezulta din intilnirea mea (a experientei mele) cu celalalt. Astfel, daca nu exista un partage al experienbtei dintre mine si celalalt, nu va exista nici sens. acolo unde exista sens, acesta exista in virtutea unei coexistente si comunicari dintre subiecti. Ar fi ceea ce fenomenologia ajunge sa recunoasca ca fiind geneza intersubiectiva a sensului (chiar Husserl care a vorbit despre un ego transcendental ca fiind instanta constitutiva a sensului, il va interpreta, in cele din urma, ca fiibd insasi intersubiectivitatea). Astfel, fenomenologic, sensul se descopera ca fiind o categorie intersubiectiva.