[…]

Etimologia cuvîntului adevăr poate sta drept probă pentru însuși felul în care ne situăm în raport cu adevărul sau cu cele adevărate.

Cuvîntul românesc adevăr este format din substantivul latinesc veritas plus prepoziția ad pe post de prefix, situație nefirească celorlalte limbi romanice. Bunăoară, latinescul veritas devine în franceză verité, în italiană verita, în spaniola verdat, în portugheză verdade.

În schimb, strămoșii noștri au înțeles să prefixeze substantivul veritas cu prepoziția ad, în așa fel încît astăzi vorbim de cele adevărate și nu de cele vărate cum ar fi fost firesc să se întîmple dacă e să ținem cont de adaptările pe care le-a cunoscut veritas și formele sale în celelalte limbi romanice.

Faptul că în limba latină apariția prepoziției ad pe lîngă substantivul veritas îl instanțiază pe acesta în cazul acuzativ, ne face să bănuim natura acuzativă a adevărului însuși în rostirea românească. Faptul că limba română nu a păstrat forma nominativă, cea genitivă sau dativă a lui veritas, ci pe cea acuzativă, ar putea să ne sugereze că raportul nostru cu adevărul, înscris în însăși numele acestuia, este cel propriu modului acuzativ. Ceea ce înseamnă că adevărul pentru noi nu este prioritar un subiect (nominativ), ceva căruia să-i recunoaștem dreptul de posesie (genitivul) sau ceva față de care să avem o îndatorire (dativul). Acuzativul înscris în însăși structura etimologică al adevărul îl demască ca fiind cel pe care îl acuzăm sau cel care acuză.

În plus, acuzativul întotdeauna exprimă o exterioritate, fapt dovedit gramatical de prezența prepozițiilor, al căror rol ar consta tocmai în mijlocirea relației cu ceea ce este vizat.

Prepoziției ad avînd propriile sale funcții semantice nu avea cum să nu modifice înțelesul lui veritas. În limba latină, prepoziția ad exprimă de fapt idea de înaintare, de îndreptare spre sau către ceva, adică ideea de apropiere, de un loc sau de un înțeles. Astfel, interpretînd în acest fel etimologia cuvîntului adevăr, am putea suspecta în mod rezonabil că adevărul nu este un veritas deplin, ci doar o apropiere de acesta sau o aproximare a acestuia.

Să fi înțeles strămoșii noștri, care ne croiau graiul din textura limbii latine, că de fapt veritas ca punct terminus, ca ceva atins sau dobîndit este de neconceput și în consecință de nenumit, și că adevăratul veritas nu e decît un ad veritas, adică un veritas spre care să tindem și de care să ne apropiem continuu ?