[…]

Cum se face că ceea ce înțelege cineva nu devine, în mod necesar și imediat, înțeles și de către ceilalți?

Dacă lucrurile s-ar desfășura în felul acesta probabil nu am mai putea distinge între propria conștiință și conștiința celorlalți, trecînd în derizoriu procese și acte esențiale pentru condiția noastră umană – comunicarea și comuniunea. În mod determinat, imposibiliatea atingerii unei forme de omogenitate a înțelegerii – ce ne caracterizează ca ființe umane – pare să fie tocmai cea care, într-un mod decisiv, posibilizează deopotrivă individualizarea și socializarea noastră. Astfel, ceea ce reclamăm ca deficitar (la nivel pragmatic), transpare, în ultimă instanță, ca privilegiu (de ordin ontologic).

Fenomenologic (o explicație pe care o putem desprinde din lucrările unor autori precum A. Shutz, M. Merleau-Ponty, G. Shpet ș.a.), orice percepere a sensului de către o individualitate umană este fundată pe experiențele sale anterioare. La fel, atunci cînd comuinicăm un sens, comunicăm, de fapt, ceva din experiențele care ne modelează propria noastră subiectivitate. Sensurile pe care le schimbăm între noi în diverse practici comunicative nu sînt entități autonome, detașabile de individualitatea celor care le exprimă. Dimpotrivă, ele sînt, genetic, înscrise în subiectivitatea comunicatorilor, ea însăși produs al experiențelor lor anterioare, unice și strict individuale. Astfel, o înțelegere comună și identică între subiecții umani e imposibilă tocmai datorită imposibilității unor experiențe subiective comune și identice. Prin urmare, înțelegerea, fiind genetic legată de experiențele noastre subiective, nu este comunicabilă decît parțial și de fiecare data în mod imperfect. O înțelegere perfecta, o activare în conștiința celorlalți a aceleiași înțelegeri pe care o descoper în mine, e la fel de imposibilă ca retrăirea în propria subiectivitate a experiențelor străine.

Ca și în cazul experiențelor subiective, în însăși structura sensului pare să existe o parte comunicabilă și una care rămîne, în mod principial, incomunicabilă. Comunicînd, transmitem înțelegerii celuilalt doar partea comunicabilă de sens, ceea ce face ca înțelegerea dintre comunicatori să rămînă de fiecare data parțială și imperfectă. Astfel, îndărătul sensului pe care îl comunicăm rămîne un sens implicit, unul doar pre-supus, ceea ce-l face de ne-spus. Cu alte cuvinte, înțelegerea ca împărtășire a sensurilor le comportă nu doar pe cele spuse, dar, în egală măsură, și pe cele pre-supuse, adică de rînd cu înțelegerea expresă, există o anumită dimensiune inalterabilă a înțelegerii, rezultată din autoexplicitarea trăirilor subiective, ceea ce o face inconvertibilă comunicațional și astfel inaccesibilă altor conștiințe (care, la rîndul lor, sînt produsul propriilor trăiri subiective și autoexplicitării acestora).